Unfinished Business – povestea mea la Marathon 7500
Marathon 7500 este o cursa montana in Muntii Bucegi cu lungimea de 90 de kilometri si un total de urcari de 7500m. Este (inca) probabil cea mai dificila cursa montana din Romania la ora actuala, si o provocare de top pentru orice alergator montan din Romania. De fapt, ca sa fiu sincer, termenul de Maraton 7500, in masura in care va duce cu gandul la alergare, nu este neaparat cel mai potrivit cu privire la concursul despre care vorbim. Asta, cel putin pentru concurentii care nu fac parte din plutonul de top. Iar eu nu ma situez in plutonul cu pricina :). Cu toate asta, simpla idee de a parcurge o astfel de distanta si diferenta de nivel intr-un timp limita, in acest caz 40h, este o provocare chiar si printre cei cu ceva experienta de alergare si de munte.
In masina, alaturi de Costi, pe o vreme mohorata, care nu prevestea prea multe lucruri bune, impartasim aceeasi emotie a unei mari confruntari – cu vremea, dar mai ales cu noi insine…
Gandul imi fuge fara sa vreau la momentele din primavara lui 2010, cand, de nicaieri, poate pentru ca era vreme frumoasa, poate pentru ca-mi placea aerul tare de dimineata de sub Tampa, am inceput sa alerg. Nu fusesem pana atunci o persoana activa fizic, nu cred ca puteam alerga mai mult de 5km fara intrerupere. Am iesit intr-o dimineata, in joaca, apoi inca o data si inca o data. Si mi-a incoltit un gand, mai mult o fantezie, de a alerga un maraton. Am gasit un program pe internet si timp de 6 luni m-am antrenat 5 zile din 7, progresiv. Nu fusesem activ fizic, dar aveam deja de aproximativ 7 ani o preocupare pentru alimentatie si suplimenti, si combinatia de antrenament cu nutritie echilibrata mi-a permis sa termin primul maraton (de sosea) – Maratonul International Bucuresti 2010. In acelasi an “m-am bagat”, dupa ce am citit istoriile celor ce participasera la editiile precedente, la primul maraton montan, Maratonul Piatra Craiului. Multumesc MPC, asa m-am “contaminat” definitiv cu alergarea montana. Intotdeauna mi-a placut muntele, si combinatia dintre noua pasiune si cea veche mi se potrivea de minune.
De atunci au fost ceva maratoane si semimaratoane montane, inclusiv cursa “mica” de la 7500 – “doar” 45km pe care i-am parcurs in echipa cu Bogdan, anul trecut, in 12h. Dar 7500 Elite era altceva. Aprope ca nu-mi venea sa cred ca urma sa fac asta, eu, care acum 4 ani incepeam sa alerg in cerc pe “sportiv”, adesea sub zambetele (mi se parea mie?) ironice, ale unor pusti de scoala generala.
Cu 2 zile inainte de concurs am inceput rutina care precede in general in cazul meu o cursa, am “virat” spre semnificativ mai multi carbohidrati decat mananc de obicei – am apelat in special la paste integrale si fructe, nu atat de mult la dulce rafinat. Stiam oricum ca in punctele de alimentare nu voi avea de ales si voi manca si din ceea ce vom avea la dispozitie, pentru ca la o astfel de cursa efortul totalizeaza, in cateva zeci de ore, si peste 10000 kcal, si e mai complicat sa porti asta cu tine in spate. Pe langa carbohidrati de calitate, foarte importanti pentru pregatire au fost suplimentii Herbalife, pe care ii folosesc de 11 ani, in acest caz shake-uri, vitamine, omega3, batoane proteice. Apa si somnul conteaza foarte mult pentru mine si incerc sa dorm mai mult in zilele dinainte de cursa, pentru ca in general in noaptea dinaintea startului nu reusesc sa ma odihnesc foarte bine. Partea cu somnul nu prea mi-a iesit…:)
Inainte de plecarea spre Sinaia am primit un SMS de la organizatori ca se redeschisese drumul de Dichiu, ceea ce m-a bucurat, pentru ca varianta de a urca pe platoul Bucegilor pe la Moroieni nu-mi suradea prea mult. Am ajuns la Pestera in jur de 18.30, era senin si ne-am zis ca poate vremea va tine, totusi, cu noi. Am pus cortul, am mancat ceva si am facut un shake “la desert”, apoi a urmat sedinta tehnica. Sedinta a intarziat, pentru ca vreo 20 din cele 79 de echipe nu ajunsesera inca. La sedinta, sperantele noastre de “vreme buna” s-au cam spulberat, am fost anuntati de inasprirea conditiilor legate de echipament – sa luam geci mai groase, suprapantaloni, sa ne transportam haine uscate la Omu, pentru ca “vom avea nevoie de ele”. Si in plus, avertizarea ca, daca vremea o va dicta, este posibila intreruperea cursei inainte de limita. Ni se confirma, mai in gluma, mai in serios, ceea ce citisem, si anume ca traseul are de fapt vreo 96 km, dar ce mai inseamna 6 km la asa un drum :).
Pana la culcare a urmat o agitatie legata de cum ne facem bagajele pentru a doua zi…Ce luam, ce nu luam pe prima “bucla” de 33 (a se citi 37) de km. Cata mancare, ce haine, ce haine la start, cata apa, etc. Chestia asta mi se intampla mereu, parca in seara dinainte nimic din ce gandisem acasa nu mai e bine, imi vine sa schimb, invart totul dintr-o parte in alta, spre amuzamentul lui Costi. Incerc sa asez in rucsac echipamentul obligatoriu, las pe langa mine in cort hainele pentru a doua zi, frontala, gps-ul (multumesc, Aron J). In final, ajung la o formula aproximativa cu hainele si facem pungi cu mancarea – una de luat cu noi dupa PC6 Pestera, una cu ce o sa mancam cand ajungem in PC6, una de bagat in rucsac, una pentru dimineata…
Incercam sa dormim. Incepe ploaia. Batea constant, pe cort, ca un avertisment. Sunt aici si nu plec nicaieri, nu scapati de mine, nu scapati. Intr-un final, adormim. Sau mi s-a parit ca doarme Costi, dar am aflat ca nici el nu inchisese ochii prea bine. E un soi de stres tacut, o asteptare pozitiva, hotarata, amestecata cu teama.
E dimineata. Trezirea, apoi mergem la toaleta, apoi un shake zdravan si o banana. Ca de obicei, nu mananc mai mult, sunt destule calorii pentru plecare, si nutrienti multi, nu-mi incarca stomacul, se asimileaza usor si ma simt excelent. Avem la noi mancare si produse – izotonic H3O, batoane proteice, Liftoff, Prolong, shake. Verificarea echipamentului obligatoriu, suntem ok – vad cateva echipe care au probleme si organizatorii nu vor sa-i lase sa ia startul daca nu gasesc ce le lipseste. Cu muntele nu te joci, nu e o alergare prin parc.
3,2,1, Start! Lumea pleaca in fuga, de parca vorbim de o cursa de 10km. Stabilisem cu Costi sa nu ne lasam purtati de val si sa plecam aproape la pas, e destul de greu J. Psihologic, nu e deloc placut sa fii depasit. Dar cine a alergat macar odata un maraton stie ca daca fortezi in prima parte si nu esti pregatit, o sa clachezi. Mergem bine, alergare usoara pe coborari sau pe plat, ritm constant la urcare. Portiunea pana in CP 1 nu e foarte grea, ceva plat, ceva urcare, un pic de coborare. Pe ultima urcare pana in CP mergem dupa cei din fata, care o taie peste un deal in loc sa ocoleasca pe un drum mai lat, mi se pare ca mai mult pierdem timpul si ne udam la picioare, dar continuam si ajungem in CP. Nu stam, luam abtibildul care confirma ca am atins punctul si continuam. Ma uit la foaia de concurs – inca 14 puncte de atins, si plec, sa nu ma mai gandesc :). In plutonul nostru, care era pe la jumatatea clasamentului, unii incep sa alerge foarte tare la vale. O las mai moale, mi-e frica de genunchi. Desi anul asta n-am mai avut probleme, pentru ca am adaugat saptamanal antrenamente de tip Fit Club, tot ma tem, drumul e lung.
Ajungem la Cota 1400, apoi in PC 2. Costi ia putina apa, apoi ii dam in sus spre Piatra Arsa. Pe bucata asta sunt unii care incearca sa mearga pe toate scurtaturile. De fapt, pe tot parcursul traseului unii incearca scurtaturi. Problema cu ele e ca sunt doua categorii de oameni care scurteaza – cei foarte buni si antrenati, care “tin” pe termen lung, si cei care isi risipesc rapid energia. Era o urcare care semana cu serpentinele care duc pe Tampa. De vreo doua ori imi taie brusc fata cineva care incerca sa urca vertical in loc sa faca serpentina. Partenerul lui venea mai incet in spate, dar tipul se grabea. Urma sa-i gasim asezati peste jumatate de ora, sa trecem pe langa ei si sa nu-i mai vedem dupa aceea. Mai erau aproximativ 80 km din traseu.
Piatra Arsa – mi se ofera o caisa de catre voluntari, o iau, intra bine. Un drum scurt spre intrarea pe Jepii Mari, apoi coborare pana in locul unde incepe urcarea pe Jepi(i Mici). Bagam Liftoff cu H3O si mancam ceva. Era primul punct cu mancare, dupa aproximativ 25km de la start. Apoi in sus pe Jepi. Greu. Un baiat dintr-o echipa de mixt are crampe. Ii dau magneziu, sper sa-l ajute. Urma sa aflu mult mai tarziu, cand ne-am reintalnit in drum spre Omu, ca nu-l lasasera crampele. Urcam, trecem pe dreapta vaii si iar urcam. Obosesc si fiecare pas mi se pare mai greu, valea pare ca nu se mai termina. Nu am crampe, nu ma doare nimic dar parca nu am “foc la cazan” Costi vede ca nu mi-e bine si zice – “hai ca ajungem la lanturi”. Dar mai aveam. Cand ajungem in partea superioara a vaii dam de lanturi si incepe ploaia. Tare. Scoatem pelerinele, bag in rucsac softshell-ul si ne udam. Pana te uzi bine e mult, ca dup-aia nu prea mai conteaza. Ploaia e in rafale, si asa va fi pentru urmatoarele ore. Acum s-a oprit, si ma opresc si eu, sa mananc ceva si sa beau ultima gura de apa din bidon. Trebuia sa umplu si al doilea bidon jos. Pornim incet. Costi incepe cu “diversiuni” – “ia uite, caprele negre, ce frumoase stau ele cocotate’. Multumesc, Costi!!! Incearca sa ma tina pe linie. Ridic capul din pamant, ma uit la capre. Frumusele, intr-adevar :). Bag capul la loc. Ale naibii capre, cum naiba s-au suit pe stancile alea pe ploaie…Si totusi, Costi insista cu caprele, si reuseste cumva sa-mi ridica moralul. Iesim de pe Jepi, ajungem in Babele, dupa vreo trei ore de la plecarea de jos.
Nu stam in CP5, luam doar apa si plecam la vale, ajungem la Pestera pe soare !!! dupa 9 ore de la start. Gps-ul arata vreo 37km, pe harta oficiala sunt cam 33. La Pestera ne schimbam, mancam zdravan, luam celalalt set de mancare si bagaje. A, bem un pic de bere cu lamaie, visam la ea de pe Jepi J. Pauza lunga, vreo ora, dar sincer pauza asta mi-a umplut bateriile si energetic, si cu vointa de a continua si de a termina. E greu de calculat cat pierzi si cat castigi daca te opresti mai mult intr-un CP, dar cred ca daca nu te bati pentru podium, daca scopul e sa termini, opririle, daca nu sunt definitive J, ajuta, desi pare ca pierzi timp. Eu persona cred ca daca nu ma opream la Pestera, nu cred ca as mai fi plecat din Omu.
Liftoff, H3O si plecam spre Omu, si ghici – ploua iar. Am pus un baton Herbalife in buzunarul exterior al rucsacului si bine am facut, pot sa mananc ceva sa desfac rucsacul in ploaie. Aproape de Cascada Ialomitei e soare din nou, mai ales undeva spre dreapta. Urcam mai accelerat, se innoreaza tare, si inainte sa ajungem sus pentru a face la stanga pe drumul lat spre Omu vine o rafala torentiala, rece. E vant si ceata. Cu siguranta nu mai e un concurs de alergare. Ajungem in Omu, e cald, foarte cald, au rosii cu ceapa si paine cascaval, banane, slanina, halva – o combinatie interesanta pentru o bomba calorica. Bag. Bagam. Vine Monica si imi da o gura de pepene. Nu-mi vine sa cred. Costi cere apa si-si face un ceai Thermo. Eu nu pot sa beau, desi simt ca ar trebui. Lasam haine uscate pentru urmatoarea oprire la Omu, dupa urcarea pe Bucsoiu. Lasam si ceva mancare.
Iesim din cabana, fara sa mai intrebam daca mai pleaca cineva. Soc. Shock, adica. Ceata, rafala, ploaie, vant. Urma sa aflu ca si Costi, ca si mine, se intreba ce cautam noi aici. Tremuram, bajbaim prin ceata si gasim banda galbena, incepem sa coboram. Ploua tare si rece. Hai, sa scapam de caldare, ca mai jos nu e asa expus. Pe serpentine e noroi, piatra e uda, alunecam. Cred ca betele au fost salvarea noastra la cursa asta, fara bete nu cred ca ne-am fi descurcat…
Coboram pe vale, si parca nu se mai termina. Plecasem din Omu in jur de 18.30, dupa 12 ore si jumatate de la start. Nu ne doare nimic, genunchiul meu e ok, dar suntem uzi, foarte uzi, la picioare. Avem balti in pantofii de alergare. Pe vale, din cauza cetii, avem senzatia ca se lasa seara. E o liniste ciudata, ni se pare ca auzim alte echipe. Vazusem prin ceata cand mergeam catre Omu o echipa care incepea coborarea pe Cerbului. Dar nici urma de ei. Ne oprim de mai multe ori si ne uitam in sus pe vale. Nimeni. Intram in padure, coboram si vorbim. Oare vom gasi pe cineva cu care sa continual din Gura Diham? Sa asteptam acolo sa ne ajunga cineva de sus? De ce n-am intrebat la Omu?.
Intre Omu si Gura Diham aveam sa coboram absolut singuri. Ploua marunt. Pe ultima bucata alegem “scurtatura” spre cabana indicata de organizatori. Senzatia nu poate fi descrisa. Un tobogan de noroi si crengi ude, pe care ne dam cum putem, printre copaci. Ne sapa la psihic. Cumva, reusim sa nu cadem, nu stiu cum. Era mult mai bine sa fi continuat pe forestier, chiar daca ocoleam un pic. Paraul din spatele cabanei e umflat, apa aproape ca-ti smulge betele din mana. Nu stiu cum am trecut pe trunchiurile aproape scufundate. In CP aflam si de ce nu ne-am intalnim cu nimeni timp de 2h pe Valea Cerbului. Cursa fusese oprita la o ora dula plecarea noastra din Omu, am ajuns in Gura Diham la 20.40, si la 14h40’ de la start, dupa aproximativ 54km de la start, dupa gps-ul meu. Ca au fost 50, sau 53, sau 56, nici nu mai conteaza.
Cred ca decizia organizatorilor a fost corecta si responsabila, si ii felicit pentru asta. Cu siguranta cei foarte buni, aflati la doar 3-4 ore de finish, ar fi vrut sa poata continua. Dar siguranta tutror a prevalat. In Gura Diham am aflat si istorii ale celor care se intorceau din Poiana Izvoarelor si de la Prepeleag. In conditiile meteo existente, cu ploaie, frig, noroi si stanca uda, nu cred ca am mai fi continuat oricum.
Vreau sa multumesc organizatorilor si voluntarilor pentru un efort imens. Sa stai ore in sir in post astaptand concurentii, in frig si ploaie, nu este deloc usor. Multumim si pentru ca ne-ati transportat, noaptea tarziu, sus la Pestera unde aveam masina, si cortul si bagajele. Si pentru ca ne-ati adus bagajele din Omu.
Vreau sa-i multumesc lui Costi pentru tot ce a facut pentru mine, si inainte si in timpul cursei. Fara echilibrul lui mi-ar fi fost mult mai greu, daca nu imposibil. Trebuie sa spun ca nu am scris aici povestea lui, pe care sper ca o va scrie singur.
Vreau sa multumesc familiei mele pentru ca-mi rabda nebuniile 🙂
Si vreau sa spun ca am trait momente memorabile la Marathon 7500, care ramane totusi, pentru mine si Costi, unfinished business.
Ne vedem la anu’! 🙂
PS: poza e de la Ciucas Trail Running, ca foarte multe poze de la 7500 nu am deocamdata 🙂
Amintirile semimaratonului alergat sambata sunt inca vii in mintea si in fibrele mele musculare. Zapada, noroi, gheata, respiratia intretaiata, zambete si icnete si o experienta pe care tii parca, sa o repeti, imediat cum inima incepe sa bata din nou in ritm normal. Particip de ceva timp la curse de anduranta, si dincolo de experienta in sine, am invatat cateva lucruri care nu tin doar de latura sportiva.